Azi am fost in Petrosani. Elevii liceului Teoretic Mihai Eminescu din Petrosani au fost primii care au provocat cosul de basket. Ecorom Ambalaje ne-a sprijinit cu containere de hartie si plastic pentru fiecare dintre scoli, astfel ca am incercat la cos cu plastic, dar si cu hartie.
Timp de cateva zile tinerii de aici au fost initiatorii unui model de bune practici: au putut sa puna hartie pe sacul pe care scrie hartie si plasticul pe acela de plastic.
Diana este castigatorul din Petrosani!Cele mai multe aruncari la cos. Fiecare dintre ei insa sunt castigatori - dincolo de aceasta saptamana, elevii de aici merg frecvent in "misiuni" de ecologizare. O sa mai iauzim de ei pe situl proiectului.
Prima din 8!
luni, 12 octombrie 2009
vineri, 4 septembrie 2009
Stari si frustrari de biciclist - Culegerea spirituala a biciclistului urban ( partea a 3'a)
Cum te descurci ca femeie pe bicicleta in trafic?
Categoria în care m-am autopoziţionat a fost aceea de biciclist “capitalist” (de Bucureşti), şi nu am făcut o împărţire pe genuri. Problemele sunt aceleaşi pentru ei şi pentru ele, diferenţa cred că se face în ceea ce priveşte apelativele dintre biciclişti şi non-biciclişti, fie şoferi, fie pietoni. Şi aici nu mă refer strict la lucruri jignitoare. Am stârnit şi reacţii de admiraţie: „Iot-o, ba..tipă şi se descurcă pe bicicleta!”, dar şi îndrumări lipsite de afecţiune către încăperea casei destinate tipelor..: bucătăria. Lucrul care cu certitudine nu se întâmplă decât tipelor este, ceea ce în opinia mea este cea mai indeită formă de socializare urbană: fix la nivelul biciclistului, tipi comunicativi scot capul pe geamul autoturismului şi, fie onomatopeic, fie foarte strident ori agresiv ţi se adresează. Nu este plăcut şi nici comod.
joi, 27 august 2009
Comportamente urbane
Nu sunt instanta moralizatoare. Nu arat cu degetul si nu reclam un comportament ca fiind incorect, injust, imoral, etc. Eu sunt un individ al Bucurestiului care este agresat de anumite gesturi. Atat.
In fapt, merg cu un pas mai departe: nici macar despre asta nu este vorba. Doar ca uneori imi e greu sa inteleg unele comportamente.
De exemplu: plonajrile inopinante ale unor deseuri din masinile aflate in trafic. Aflat la semafor, probabil iritat de traficul anevoios (pentru care este intotdeauna vinovata administratia si politia, niciodata acela care blocheaza intersectia fortand portocaliul ori soferul ce stationeaza pentru “mai putin de 5 minute” pe o artera sugrumata de trafic), acest sofer fumeaza tigara dupa tigara. Scrumiera masinii este limitata ca si volum, insa nervii soferului nu. Astfel ca, tigara dupa tigara, consuma sederea in trafic. Chistoc dupa chistoc - se ivesc pe carosabil urmele acestor frustrari. Aici am operat cu prezumtia de nevinovatie: vina o poarta scrumiera care si-a permis trufia de a nu fi fara fund pentru proprietarul iritat.
Daca nu este tigara, mai sunt doua lucruri care marcheaza trecerea soferului prin viata urbana – pet-ul ori ambalajul aruncat, fireste, tot pe geam. Este firesc: organismul uman este predispus deshidratarilor. Cu atat mai mult cu cat medicii imbie la 2 litri de lilchid pe zi. Oamenii disciplinati in fata sfaturilor profesionale, consuma lichide oriunde. Si nu se sfiesc sa arate asta. Ici colo, in plin trafic, peturi sinucigase zburda sub rotile paerticipantilor la trafic
Norma sociala indica cosul de gunoi ca si loc pentru depunerea deseurilor. Soferul este un individ caruia, in mod firesc, i se aplica acecasta norma. Concluzia fireasca: tomberonul lui devine orasul.
Cum de sunt eu iritata de un comportament de nu ma afecteaza in mod direct? Ok, ocolim discutiile cu clima, cu sfarsitul lumii din cauza incalzirii globale, cu gunoaiele ce sufoca, etc. Insa eu locuiesc in orasul pe care o categorie restransa de soferi (departe de mine gandul de a generalize abuziv!) il desconsidera si ii anuleaza calitatea de a nu fi o ghena de gunoi!
Ce vremi dureros de haioase traim: a nu fi tomberon este o calitate!
In fapt, merg cu un pas mai departe: nici macar despre asta nu este vorba. Doar ca uneori imi e greu sa inteleg unele comportamente.
De exemplu: plonajrile inopinante ale unor deseuri din masinile aflate in trafic. Aflat la semafor, probabil iritat de traficul anevoios (pentru care este intotdeauna vinovata administratia si politia, niciodata acela care blocheaza intersectia fortand portocaliul ori soferul ce stationeaza pentru “mai putin de 5 minute” pe o artera sugrumata de trafic), acest sofer fumeaza tigara dupa tigara. Scrumiera masinii este limitata ca si volum, insa nervii soferului nu. Astfel ca, tigara dupa tigara, consuma sederea in trafic. Chistoc dupa chistoc - se ivesc pe carosabil urmele acestor frustrari. Aici am operat cu prezumtia de nevinovatie: vina o poarta scrumiera care si-a permis trufia de a nu fi fara fund pentru proprietarul iritat.
Daca nu este tigara, mai sunt doua lucruri care marcheaza trecerea soferului prin viata urbana – pet-ul ori ambalajul aruncat, fireste, tot pe geam. Este firesc: organismul uman este predispus deshidratarilor. Cu atat mai mult cu cat medicii imbie la 2 litri de lilchid pe zi. Oamenii disciplinati in fata sfaturilor profesionale, consuma lichide oriunde. Si nu se sfiesc sa arate asta. Ici colo, in plin trafic, peturi sinucigase zburda sub rotile paerticipantilor la trafic
Norma sociala indica cosul de gunoi ca si loc pentru depunerea deseurilor. Soferul este un individ caruia, in mod firesc, i se aplica acecasta norma. Concluzia fireasca: tomberonul lui devine orasul.
Cum de sunt eu iritata de un comportament de nu ma afecteaza in mod direct? Ok, ocolim discutiile cu clima, cu sfarsitul lumii din cauza incalzirii globale, cu gunoaiele ce sufoca, etc. Insa eu locuiesc in orasul pe care o categorie restransa de soferi (departe de mine gandul de a generalize abuziv!) il desconsidera si ii anuleaza calitatea de a nu fi o ghena de gunoi!
Ce vremi dureros de haioase traim: a nu fi tomberon este o calitate!
sâmbătă, 22 august 2009
Blandete si revolta de biciclist.
Cu sau fara casti pe bicicleta, prin oras, fiecaruia dintre noi i-a trecut prin cap cel putin o data un gand de-al ei.
vineri, 21 august 2009
Stari si frustrari de biciclist - Culegerea spirituala a biciclistului urban ( partea a 2'a)
Cum te descurci in trafic? / Ce probleme ai intampinat in acest sens?
Termenul descurcat asumă o luptă ori cel puţin două părţi adverse. Premisa mea este aceea că pentru fiecare dintre noi, participanţii la trafic, ceilaţi stânjenesc. Nu este o prejudecată ori vreun mecanism care să îmi declanşeze un comportament prudent: este o observaţie de bun simţ. De aceea nu înţeleg să am un comportament agresiv faţă de şoferi. Indiferent de situaţie ori de o posibilă vină a unuia dintre noi, reacţia mea este una ..gingaşo-voioasă: zâmbesc, dau din cap în semn de mulţumire ori scuze, unde îşi are locul una din reacţiile acestea, ori ridic din umeri a neputinţă când sunt claxonată pe nedrept. În mod cert o atitudine beligerantă ar accentua imaginea pe nedrept, spun eu, constituită, de biciclişti agresivi.
În ceea ce priveşte cea mai frecventă problemă este aceea a desconsiderării biciclistului pe trecerea de pietoni. În ciuda faptul că pistele sunt, în mod curent, paralel acestora, probabil din cauza faptului că pe două roţi o stradă se traversează mult mai rapid decât pe jos, şoferilor le este complicat să calculeze acest timp. Totalitatea posibilelor accidente, în ceea ce mă priveşte, m-au susrpins pe culoarea verde, trecânt de pe o parte pe alta a unei intersecţii.
Termenul descurcat asumă o luptă ori cel puţin două părţi adverse. Premisa mea este aceea că pentru fiecare dintre noi, participanţii la trafic, ceilaţi stânjenesc. Nu este o prejudecată ori vreun mecanism care să îmi declanşeze un comportament prudent: este o observaţie de bun simţ. De aceea nu înţeleg să am un comportament agresiv faţă de şoferi. Indiferent de situaţie ori de o posibilă vină a unuia dintre noi, reacţia mea este una ..gingaşo-voioasă: zâmbesc, dau din cap în semn de mulţumire ori scuze, unde îşi are locul una din reacţiile acestea, ori ridic din umeri a neputinţă când sunt claxonată pe nedrept. În mod cert o atitudine beligerantă ar accentua imaginea pe nedrept, spun eu, constituită, de biciclişti agresivi.
În ceea ce priveşte cea mai frecventă problemă este aceea a desconsiderării biciclistului pe trecerea de pietoni. În ciuda faptul că pistele sunt, în mod curent, paralel acestora, probabil din cauza faptului că pe două roţi o stradă se traversează mult mai rapid decât pe jos, şoferilor le este complicat să calculeze acest timp. Totalitatea posibilelor accidente, în ceea ce mă priveşte, m-au susrpins pe culoarea verde, trecânt de pe o parte pe alta a unei intersecţii.
vineri, 14 august 2009
Stări şi frustrări de biciclist – culegerea spirituală a bicilistului urban - Prima parte
Cum si cand ti-ai descoperit pasiunea pentru bicicleta?
Cele mai de demult amintiri legate de bicicletă sunt drumurile mele pe cadrul bicicletei tatălui meu. Nu erau plimbări propriuzise: el avea treabă. Treaba lui era o oportunitate pentru mine să vad lumea de sus, de la nivelul unui cadru de 20. Era albastră şi magică: o cursieră pe care, din când în când, tata aşeza o şa suplimentară. Ştia că sunt dispusă oricând la un drum cu el. Se juca un pic cu mine si se prefăcea că nu găseşte şuruburile mari şi ruginite care fixau şaua. Eram absolut îngrozită să nu îmi prind picioarele la spiţe. Eram întotdeauna frustrată că nu ajung cu picioarele la pedale, dar foarte trufaşă pentru că ma aflam acolo - primele mele ture poartă ca şi coloană sonoră rasuflarea uşor obosită a tatălui meu.
Crescută într-o zonă mai degrabă rurală era firesc pentru fiecare dintre noi, puştimea, să depăşim etapa unor julituri justificate. A fost mai degrabă o acţiune firească: aşa cum am învăţat să folosesc singură lingura ori să zic ”sărutmana” trebuia să dovedesc pegasu ala. Când am suferit fizic pentru că mie îmi venea rândul la pedalat odată la 3 copiii am înţeles că e momentul să..mă fac mare, să emit pretenţii, să îmi îndeplinesc dorinţe: timp de 10 ani am cerut părinţilor mei o bicicletă..Obţineam promisiunea fermă că o să se întâmple aşa şi noua bicicleta a tatălui meu cu împrumut, foarte mare pentru mine, dar suficient de roşie cât să mă facă fericită. Intrucâtva am fost copilul standard care primea la fiecare 15 septembrie asigurarea unui troc ce îmi părea echitabil: premiul 1 pe o bicicleta. Însă coroniţa de 15 iunie nu a fost niciodată acompaniată de mai mult de mândria şi promisiunea pentru anul viitor.
Cele mai de demult amintiri legate de bicicletă sunt drumurile mele pe cadrul bicicletei tatălui meu. Nu erau plimbări propriuzise: el avea treabă. Treaba lui era o oportunitate pentru mine să vad lumea de sus, de la nivelul unui cadru de 20. Era albastră şi magică: o cursieră pe care, din când în când, tata aşeza o şa suplimentară. Ştia că sunt dispusă oricând la un drum cu el. Se juca un pic cu mine si se prefăcea că nu găseşte şuruburile mari şi ruginite care fixau şaua. Eram absolut îngrozită să nu îmi prind picioarele la spiţe. Eram întotdeauna frustrată că nu ajung cu picioarele la pedale, dar foarte trufaşă pentru că ma aflam acolo - primele mele ture poartă ca şi coloană sonoră rasuflarea uşor obosită a tatălui meu.
Crescută într-o zonă mai degrabă rurală era firesc pentru fiecare dintre noi, puştimea, să depăşim etapa unor julituri justificate. A fost mai degrabă o acţiune firească: aşa cum am învăţat să folosesc singură lingura ori să zic ”sărutmana” trebuia să dovedesc pegasu ala. Când am suferit fizic pentru că mie îmi venea rândul la pedalat odată la 3 copiii am înţeles că e momentul să..mă fac mare, să emit pretenţii, să îmi îndeplinesc dorinţe: timp de 10 ani am cerut părinţilor mei o bicicletă..Obţineam promisiunea fermă că o să se întâmple aşa şi noua bicicleta a tatălui meu cu împrumut, foarte mare pentru mine, dar suficient de roşie cât să mă facă fericită. Intrucâtva am fost copilul standard care primea la fiecare 15 septembrie asigurarea unui troc ce îmi părea echitabil: premiul 1 pe o bicicleta. Însă coroniţa de 15 iunie nu a fost niciodată acompaniată de mai mult de mândria şi promisiunea pentru anul viitor.
Culegerea spirituală a biciclistului urban
Anul trecut, printr-un concurs de imprejurari, eu si bicicleta mea (Dumitra, dupa botez, si Merida, din fabricatie ) am ajuns la revista! J
Adriana Moscu de la Marie Claire voia sa le vorbească cititorilor despre ceea ce ea descria in termeni de inedit si curaj: tipele pe bicicletă in Bucureşti! Rand pe rand am răspuns la intrebarile ei, cumva intrigata de faptul ca, pentru prima data, eram in fata actului de a gandi si verbaliza cum sunt eu pe Dumitra! Pana in acel moment doar o simtisem.
Asa ca, saptamana de saptamana, voi posta aici raspunsurile mele de-atunci. Pe-alocuri m-au amuzat exaltarea, optimismul si accesele de preamarire a bicicletei. Dar nu sunt deloc mirata de faptul ca acum, la mai bine de un an distanţă, sunt aceeasi de-atunci in ceea ce priveste biciclista din mine!
Va invit sa raspundeti si voi acestor întrebari! Nu ne situam neaparat in paradigma feminista, de aceea rog auditoriul masculin sa raspundă deopotrivă intrebarilor. Haideti sa facem o culegere de stari, mirari, frustrari, suparari, dorinte, nazuinte si toate cate ne mai strabat de pe seile bicicletelor noastre. La final vom pune cap la cap toate gandurile voastre si le vom aduna in Stari si frustrari de biciclist – culegerea spirituala a bicilistului urban.
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
